Tilly Dillehay: „Călătoria mea de la moarte la viață” / Revista „Pentru viață” nr. 12, Primăvară 2023

Adaptat după Tilly Dillehay, „Both Sides of Roe. My Own Journey from Death to Life”, DesiringGod.org.

Călătoria mea de la moarte la viață

Am tradus acest articol pentru că reflecțiile autoarei, creștină neoprotestantă, arată, prin propria experiență, cât de firesc apare susținerea avortului când omul se îndepărtează de receptarea lumii ca spațiu al lucrării dragostei lui Dumnezeu. Fără Dumnezeu, lumea devine un loc al morții, iar avortul devine un element firesc al ei.

Când decizia Roe vs. Wade a fost anulată, mă aflam într-un parc și mă întâlneam cu o altă mamă. Ea a venit și mi-a spus în semn de salut: „Roe a fost anulat!”. Am tresărit, am rămas uimită pentru o clipă, am încercat să conștientizez faptul că răsuflam, pentru prima dată, într-o țară post-Roe.

Cu șapte luni în urmă, trăiam cu toții în America în care m-am născut. Aceasta era o Americă care a afirmat în mod legal dreptul inalienabil al femeilor la o formă de „îngrijire a sănătății” care pune capăt în mod intenționat vieții copiilor din pântece. Această decizie, emisă de Curtea Supremă în 1973, a contribuit ca mai mult de 63 de milioane de copii să-și piardă viața de atunci și până la anularea sa.

Mulți oameni pe care îi cunosc s-au rugat pentru această zi de mai mult timp decât trăiesc eu. Ei au înființat centre pentru femeile în criză de sarcină care oferă educație familială, ecografii, îmbrăcăminte și sprijin material, toate gratuite. Au adoptat și au înfiat copii. Au avut grijă de bebeluși și copii în timp ce mamele singure erau la serviciu.

Dar alți oameni pe care îi cunosc, precum prietena mea din facultate, se plâng și chiar intră în panică din cauza sfârșitului erei Roe vs. Wade. Ei experimentează teama, teama de a le fi anulate fostele drepturi și teama de a li se anula posibilitatea de a nu avea grijă de copii. Care este diferența de viziune asupra lumii care produce opinii diametral opuse în privința avortului?

De la lamentare la sărbătoare

Cum se face că eu, o mamă a trei copii, și prietena mea, tot o mamă a trei copii, avem convingeri atât de puternice care sunt absolut incompatibile?

Una dintre noi crede că o viață nedorită este mai rea decât o moarte provocată în mod intenționat, că o persoană care nu poate supraviețui pe cont propriu nu are drepturile de persoană și că, dacă vrem să declarăm că viața începe la naștere, înseamnă că doar de atunci începe.

Cealaltă crede că uciderea nu este o soluție viabilă în nicio problemă, că viața este un dar și o responsabilitate și nu poate fi aruncată la voia întâmplării și că nici mama, nici medicul nu au dreptul de a ucide.

Vorbim cu patos când ne prezentăm una alteia punctele de vedere. Eu sărbătoresc fără rezerve sfârșitul Roe vs. Wade în țara mea. Ea îl critică fără rezerve.

Ce e interesant e că, în urmă cu cincisprezece ani, m-aș fi lamentat alături de ea.

Lipsa credinței în Dumnezeu naște ură

La colegiul creștin pe care l-am frecventat, eu și prietenii mei, orientați cu toții spre carieră, nu analizam pe ce ne întemeiam ideile despre viitor. Nu ne-am dat seama că viziunea noastră asupra vieții era profund influențată de mentalitatea din jur, pe care o inspiram prin toți porii. Aceasta era un amestec confuz între idealurile de puritate socială ale creștinilor din anii ’90 (abolirea prostituției și a altor activități sexuale imorale) și al doilea val al feminismului. Știam doar că se aștepta de la noi să „le obținem pe toate” și chiar și eu, cu aspirațiile mele de viitoare mamă casnică, nu eram dispusă să îmi imaginez o viață care să nu includă realizări glorioase în „lumea reală”.

La câțiva ani după absolvire, după ce mă îndepărtasem de biserică și de credință, m-am trezit în raionul de teste de sarcină de la o farmacie Walgreens. „L-aș păstra?” m-am gândit – și imediat am fost șocată că eu mi-am pus o astfel de întrebare.

Crescusem obișnuită cu apărarea fermă a celor nenăscuți. Dar, pentru prima dată, experimentam cu adevărat teama unei sarcini nedorite. Simțeam disperarea de a nu-mi plăcea lumea suficient de mult pentru a aduce un copil în ea. Mi-am imaginat reacția prietenilor, a familiei și a cunoscuților pe care îi știam de la biserica unde mersesem când m-ar fi văzut pe mine, necăsătorită, și pe copilul meu, singuri împotriva lumii.

Până în acea zi, nu înțelesesem niciodată legătura strânsă dintre lipsa credinței în Dumnezeu și moarte.

Nu mă refer doar la faptul că plata păcatului este moartea (așa este). Vreau să spun că, în doar câțiva ani de când L-am respins pe Dumnezeu ca Tată, am fost dispusă să resping și viața însăși. Aș fi preferat să nu trăiesc și nu-mi puteam imagina că un copil din pântecele meu ar fi făcut o alegere diferită. Viziunea mea fără Dumnezeu despre lume îmi crease o ură față de lume și față de existență. A fi mamă ar fi însemnat să îmbrățișez viața ca fiind bună și valoroasă. Știam că nu aveam asta în mine.

Dumnezeu nu mi-a dat un copil în acel an. Niciodată nu a trebuit să testez cât de departe ar fi mers ura mea față de viață.

Temându-mă de viață într-o lume nesigură

Câteva luni mai târziu, Dumnezeu mi-a salvat sufletul, iar la un an după aceea a adus un bărbat în viața mea. Pe măsură ce anii au trecut, am primit în dar trei copii prețioși. În prezent, îl aștept să se nască pe cel de-al patrulea. Sunt destul de aproape de termenul de naștere încât, dacă aș vrea să pun capăt bătăilor inimii pe care le-am auzit acum de șase ori, ar trebui să conduc până într-unul dintre cele aproximativ șase state din țară în care se fac avorturi în trimestrul trei.

Când îți petreci tot timpul hrănind viața, povestindu-le celor mici despre minunile vieții, este mai greu să-ți amintești cum era atunci când moartea părea preferabilă vieții. Dar încă recunosc acea teamă, mai ales la primele ore ale dimineții, dacă mă trezesc dintr-un coșmar sau îmi aud copilul tușind. Este o frică de viață. O frica de greutatea responsabilității.

Chiar și în cea mai recentă sarcină a mea, încă mai simt acea teamă de a aduce o nouă viață într-o lume care este, într-un anume sens, complet nesigură. Chiar și sub protecția căsătoriei și a familiei, copiii mei sunt ținuți doar de mâna lui Dumnezeu. Acum înțeleg mai profund ca niciodată cum durerea și frica fac parte din canonul legat de nașterea copiilor și cum numai în Hristos oricare dintre noi poate vedea lumea așa cum este: un loc al speranței, al bucuriei, al binecuvântării și al victoriei finale asupra păcatului și a morții. Lumea este un loc în care merită să aduci copii – dar numai pentru că este un loc condus de un Tată bun și iubitor.

Și totuși, fără lentila nădejdii care face ca toate să se întâmple cum trebuie atunci când ne îndreptăm către Hristos, moartea pare mai puternică decât viața – și uneori chiar preferabilă. Fără legătura cu Hristos, cu toții trăim cu boala noastră terminală, într-o lume cu propria boală terminală.

În plus, pe lângă realitățile morții și ale blestemului, cu toții moștenim atitudini culturale față de maternitate, fără să știm că am făcut-o.

Cu toții inspirăm mentalitatea unui loc care alege să vadă îngrijirea copiilor și a bătrânilor ca pe o muncă necalificată, pe care o externalizăm către cei mai puțin educați. Este un loc care nu vede maternitatea ca fiind un element care înfrumusețează cariera, mai necesară decât copiii. Este un loc care ne spune femeilor să ne debarasăm de piedici (inclusiv de oameni) care ne împiedică să ne ocupăm de noi înșine întâi și întotdeauna. Este un loc care descurajează paternitatea și subvenționează abandonul și crima. Este un loc care a reușit să vândă femeii cuvântul împuternicire, prin care ea schimbă dragostea și angajamentul cu pierderea totală a sinelui și prin care devine o marfă sexuală pentru plăcerea bărbaților care nu au nicio intenție să îi prețuiască umanitatea.

Adevărata valoare a maternității

Maternitatea este valoroasă. Este valoroasă așa cum este valoros timpul, cum este valoroasă viața însăși. Este valoroasă cu genul de valoare pe care Dumnezeu o numește atunci când binecuvântează lucrurile umile, lucrurile liniștite, lucrurile nevăzute. Are o valoare care se întinde dincolo de cea fiscală, care pune întrebări mai bune decât „Pot să câștig mai mult decât bona pe care o plătesc să aibă grijă de copiii mei cât timp sunt plecată?” și „Sarcinile nedorite duc la copii care sunt o povară pentru biserică și stat?”

Dar ceea ce este valoros în lucrarea lui Dumnezeu este viața, pentru că El a creat-o, și dragostea, pentru că El o întruchipează și ne rânduiește să o trăim.

A privi viața și dragostea ca fiind fundamental valoroase înseamnă că privim maternitatea ca pe lucrarea a ceva fundamental valoros. O mamă singură lucrează ceva fundamental valoros. O mamă căsătorită de vârstă mijlocie lucrează ceva fundamental valoros. O mamă adoptivă lucrează ceva fundamental valoros.

O femeie care acceptă chemarea la maternitate pășește într-o poveste scrisă de altcineva. Ea pășește în ciuda fricii și a durerii inevitabile. Ea pășește pentru a demonstra în propriul corp realitatea de necontestat a vieții care triumfă asupra morții. Maternitatea este răspunsul minunat al lui Dumnezeu la întrebarea omului: „Este sau nu este bună viața?”

Să nu ucizi

Atunci când decizia Roe vs. Wade a fost anulată, s-a realizat mai mult decât construirea mai multor obstacole peste care ar avea de trecut mamele care se gândesc la avort. Decizia Dobbs vs. Jackson a fost un reper moral pentru națiunea noastră. De fiecare dată când o guvernare a oamenilor elaborează sau susține o legislație care reflectă binele arătat de Dumnezeu, acea guvernare funcționează așa cum a fost menită să funcționeze. Ea trimite un mesaj despre ceea ce este corect și ceea ce este greșit. Stabilește un cod moral care funcționează, de fapt, în inimile oamenilor.

Mă bucur de răsturnarea de situație pentru viețile care sunt salvate. Dar mă bucur, de asemenea, așa cum mă bucur întotdeauna când adevărul este declarat, de pe orice buze, în orice forum. O gură de aer proaspăt suflă în națiune sub forma bunului-simț, în timp ce inimile noastre de oameni își amintesc de o lege care a fost imprimată acolo înainte de a ne cunoaște pe noi înșine: Să nu ucizi.

Pentru prietena mea de pe partea cealaltă

În timp ce continui discuția cu prietena mea, insist cu blândețe asupra coerenței logice, punându-i întrebări despre drepturi. Când devine om copilul din pântecele mamei? În baza a ce îi acordăm dreptul de a trăi? Dacă bebelușul nu are dreptul de a trăi până când nu trece prin canalul de naștere, ce se întâmplă la câteva secunde după aceasta? Dar la câteva minute înainte? Dacă oferim dreptul de a trăi doar ființelor umane care sunt capabile să supraviețuiască, ce înseamnă acest lucru pentru un copil sau un adult cu handicap sau chiar pentru un copil sănătos în primii ani de la naștere?

Prietena mea nu a rupt legătura cu mine și pentru asta îi sunt recunoscătoare.

Pe măsură ce vorbim, sunt conștientă că, sub aspectele logice legate de drepturile omului, tăria convingerilor ei are mai mult de-a face cu durerea maternității văzută prin umbra morții duhovnicești. Ceea ce se întreabă ea cu adevărat este: „Este viața bună sau nu este?”

Are cineva o mână sigură la volanul acestei lumi periculoase, sau nu? Nu ar trebui să limităm viața pe pământ atunci când viața este atât de dificilă și periculoasă? Există vreun motiv pentru a face ceea ce este adevărat în ascultare față de Dumnezeu, pentru a îmbrățișa darul vieții chiar și atunci când costurile sunt atât de mari? Este posibil ca promisiunile Sale să fie adevărate, cu adevărat adevărate, atunci când spune că, în curând, orice lacrimă va fi ștearsă, „şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut” (Apocalipsa 21:4)? Îl vom vedea față în față și vom putea să vedem cum tot ce este trist se arată neadevărat?

Când privesc în ochi această ultimă întrebare, este prea mult pentru mine. Știu că este prea mult și pentru inima prietenei mele, dacă se gândește vreodată la ea în ceasurile nopții. Unele lucruri par prea frumoase ca să fie adevărate. Dar sunt.

Sursă: https://www.desiringgod.org/articles/both-sides-of-roe