Discursuri Marșul pentru viață 2025 „Fiecare om contează” București

Mădălina Dragomir: „În cele mai dificile momente de violență asupra mamei, am avut șansa că nu a vrut să mă avorteze”

Bună ziua, tuturor! Îi mulțumesc Alexandrei pentru invitație, este o mare bucurie pentru mine. Sper ca cel puțin o mămică să fie încurajată de povestea mamei mele. Numele meu este Mădălina, m-am născut în județul Vaslui, un județ blamat în presă și de multe ori pe bună dreptate… Din fericire de când a venit episcopul Ignatie al Hușilor, lucrurile s-au îmbunătățit semnificativ, după cum spune și proverbul omul sfințește locul.

Părinții mei s-au cunoscut, îndrăgostit și căsătorit la 18 ani și la 19 ani mama a rămas însărcinată cu mine . Ar fi fost foarte frumos dacă ar fi urmat că au trăit fericiți până la adânci bătrâneți, dar din păcate nu a fost așa. Tatăl meu era alcoolic și foarte violent cu mama mea. Cele mai urâte episoade de violență domestică au fost chiar în timpul sarcinii… este oribil să mă gândesc prin ce a trecut săraca mama.
Deci, avem o femeie însărcinată într-o situație foarte grea. Există oameni în jur care văd? Da, există. Și ce spun ei, ce soluție îi propun?
Iată-le:
„Nu o să poți trăi cu el, cu ce o să crești copilul? N-ai cu ce, n-ai cu cine, cine te ia pe tine cu un copil după tine? Fă avort și îți găsești alt bărbat și faci tu alt copil atunci”
„Tu nu vezi cât te-a bătut? Ce mai e din copilul din burtă? O să iasă un handicapat. Vrei să crești toată viața un handicapat? Fă avort.”
„Nu e păcatul tău, e păcatul lui, că el te-a luat și te bate și nu îi pasă de tine. Fă avort, că doar și altele au făcut.”
„Ești tânără, ce vrei? – să te chinui toată viața cu un copil care te ține legată de nebunul acesta, scapă de copil și scapă și de nebun.”
Nimeni – dar nimeni, nu îi spunea că poate să își continue viața și fără să mă avorteze!
Și i-aș întreba pe toți aceia și i-aș întreba pe toți cei care astăzi îi spun unei femei însărcinate să facă avort: Ce îi făcusem eu mamei, eu – copilul nenăscut de atunci? Eu îi doream răul ei? O iubesc mai mult decât orice pe lume!
Eu am avut șansa că ea nu a dorit niciodată să mă avorteze. Am avut șansa că m-a dorit și m-a iubit din prima clipă când a aflat că este însărcinată cu mine. Doar așa, prin hotărârea eu neclintită, am scăpat cu viață, când toată lumea din jur o presa să avorteze și nimeni nu o susținea să mă nască.
Îmi dau seama acum, că cel mai greu a fost să reziste presiunii și violenței tatălui meu. Dar mama s-a luptat cu el și s-a luptat cu toată lumea, a simțit ca voi fi cea mai bună prietenă a ei și că voi fi acel sprijin în viață de care avea nevoie.
Să vă mai spun ceva despre ea – mămica mea. Mama a avut 13 frați, au crescut greu, cu multe lipsuri și din păcate nu a simțit afecțiunea mamei ei. De aceea și-a propus să îmi ofere mie tot ce ea nu a avut și a dus cu vârf și îndesat acest lucru la capăt.
Deși a trecut cu bine prin acea perioadă, simt din toată inima că aș fi vrut să poată avea și mama în acele momente sprijinul unei asociații ca Centrele ROUA sau alte centre care sunt acum și sprijină femeile însărcinate, inclusiv pe cele presate să facă avort. Așa nu s-ar fi simțit atât de singură și pierdută.

Spre surprinderea tuturor, am venit pe lume sănătoasă!
Dumnezeu a vrut ca eu să vin pe lume să îi fiu un sprijin mamei. Dumnezeu ne-a ocrotit pe amândouă să fim sănătoase. Este o mare, mare minune ca m-am născut și ca nu am avut nicio problemă medicală. Dragostea mamei mele și credința ei m-au ocrotit.
Când aveam 2 ani, mama m-a luat pe mine și o sacoșă cu câteva hăinuțe pentru mine și a plecat de la tata, pentru că violența, scandalurile și infidelitatea continuau. A simțit că acela nu este un mediu în care poate crește un copil sănătos fizic și emoțional. Nu avea nimic, doar dragostea pentru mine și foarte multă ambiție.

Au urmat ani dificili, tata nu m-a ajutat cu nimic, nici măcar nu mi-a spus vreodată „La mulți ani”. Mama a trebuit să lucreze în străinătate și să se sacrifice, eu am crescut la diferite rude. Mama mi-a oferit mereu tot ce a putut mai bun, cu timp și fără timp. Și mai ales inima ei, mereu mai mare!
Astăzi am 26 de ani, am absolvit Facultatea de Drept. Mama s-a recăsătorit acum un an cu cel mai minunat om și totul este bine, ne bucurăm de viață, călătorim și eu abia aștept sa îmi întemeiez propria familie.
E greu de spus în cuvinte ce bucurie și ce recunoștință am zi de zi față de mama mea: că mi-a dat oportunitatea de a trăi și de a fi fiica ei!
Și amândouă suntem foarte fericite și recunoscătoare lui Dumnezeu pentru tot.

O să închei mărturia mea sinceră și de suflet, continuând să mulțumesc.
Dragostea mamei mele și dragostea lui Dumnezeu m-au ajutat să devin omul de astăzi, echilibrat emoțional, empatic, fericit. Din viața ei și a mea vedem cum, atunci când nu vine nimeni, cu adevărat vine Dumnezeu. El niciodată nu ne uită, nu ne abandonează. Chiar dacă sunt multe greutăți în anumite perioade, cu siguranță roata se va întoarce, prin perseverență și rugăciune.
Maica Domnului să ocrotească toate mamele!
Mamelor cu copii în burtică sau în brațe, rugați-vă lui Dumnezeu să vă dăruiască putere, liniște sufletească și să simțiți pe deplin dragostea Lui!

Cristina Vătășescu: „În acea zi i-am zis: «Flori, o să poți, iar eu o să te ajut să depășești toate problemele»”

Numele meu este Cristina Vătășescu. Povestea mea a început acum doi ani, când eram la un cabinet medical și la ușă se afla o femeie care striga la ușă „Domnul doctor, dar ați promis că îmi faceți avort. Haideți, de ce ați întârziat? Eu vreau să scap!” În momentul acela m-am gândit ce să fac. Am mers la aparatul de cafea, am luat două pahare de cappuccino și am intrat în vorbă cu ea și din vorbă în vorbă mi-a spus că are în burtică doi gemeni, pe care nu-i poate păstra, pentru că are o boală foarte gravă, HIV, care se va transmite și copiilor și nu vrea să-i chinuie și pe ei.
Întâmplarea face ca eu să am o soră geamănă și am început să-i povestesc cu emoție despre ce relație extraordinară există între doi frați gemeni, câtă iubire există, câtă dragoste și am ajutat-o să înțeleagă că în burtică are doi copilași, nu două probleme. Am vorbit cu ea foarte mult, apoi a intrat în cabinetul medicului și i-a zis că vrea să păstreze copiii. A avut foarte multe probleme pe parcursul sarcinii, dar a născut doi copii absolut sănătoși, care nu au această probleme de sănătate.

În acea zi i-am zis: „Flori, o să poți, iar eu o să te ajut să treci peste toate problemele”. Iar ea s-a dus acasă și a spus soțului: „Am întâlnit o femeie care mi-a zis că pot și cred că voi putea și eu să nasc.” Acești copii au doi ani, mămica le spune „minunile mele”, sunt superbi. Statul are o formă de protecție pentru copiii din familii cu risc de HIV, iar familia are sprijinul necesar să-l crească. În acel moment de criză, asta ar fi fost o mare problemă: „cu ce să-i crească?”, dar s-a rezolvat această problemă, iar copiii sunt bine, sănătoși.

Ca urmare a acestui eveniment frumos, am decis împreună cu prietenii pe care îi am în jur să deschidem Asociația Prietenii Faptelor de Suflet și încercăm să deschidem un centru pentru femeile care se confruntă cu riscul de a face avort, în județul Prahova, în satul Brătășanca, unde soțul meu este preot.

În momentul în care am abordat-o pe Flori nu i-am zis despre ce păcat este avortul, pentru că nu mi se pare că o persoană într-o astfel de situație să se confrunte cu o presiune și mai mare și cred că într-o astfel de situație trebuie să ne alegem bine cuvintele pe care le spunem. Cuvintele pot dărâma ziduri sau pot să arunce oamenii în deznădejde. Îi mulțumesc doamnei Alexandra Nadane, care mă ajută să fac lucruri minunate, pe care le învăț de aici, de la București.

Nikolas Tirrier, tânăr cu sindromul Treacher Collins: „Viața, chiar și cu piedici si răni, poate aduce roade”

Buna ziua tuturor, Mă numesc Nikolas, sunt român, am 25 de ani și locuiesc în Franța de la vârsta de aproape 3 ani.

În prezent sunt student la Montpellier, unde studiez științele educației și pedagogiei specializate pe adolescenți la gimnaziu si la liceu. De asemenea, sunt implicat activ în asociația națională de tineret ortodoxă Nepsis, din Franța, ca vicepreședinte al Biroului central.

Așa cum se vede ușor, dar poate nu îi știți denumirea medicală, am sindromul Franceschetti, cunoscut și sub numele de Treacher Collins. Este o boală genetică rară, care afectează dezvoltarea oaselor și a țesuturilor feței. Există multe forme și combinații, iar fiecare din ele este unică. În cazul meu, aceasta implică diferențe vizibile la nivelul pomeților, urechilor și mandibulei, precum și o surditate parțială care este recuperat cu ajutorul unui aparat auditiv la 90%.

Acest sindrom nu afectează nici inteligența și alte capacități ale minții. Dar, mai important decât asta, este că acest sindrom nu afectează, el însuși, sufletul. Este adevărat că reacțiile mele și ale altora față de cum arată chipul meu și față de alte efecte ale sindromului, ele pot afecta sufletul, dar asta se întâmplă în cazul fiecărui om, indiferent de cum arată, indiferent de ce afecțiuni suferă sau de ce caracteristici are. Deci, trăgând linie, pot spune că, în timp, am înțeles că acest sindrom nu afectează ceea ce sunt eu în profunzime. Și asta cred că este adevărat pentru orice om care are o afecțiune care îl face ne-tipic.

Am ales să vorbesc astăzi despre impactul sindromului Treacher Collins – Franceschetti pentru a demistifica faptul că el reprezintă un handicap în a fi om. Am înțeles și înțeleg continuu, prin ceea ce fac, ceea ce simt, prin oamenii cu care cooperez, că el nu este un blestem, nici o pedeapsă, nici o identitate în sine. Este o parte din povestea mea, care m-a învățat să privesc dincolo de aparențe și să cultiv o forță interioară îndreptată spre Dumnezeu și spre aproapele.

M-am născut în România, la Botoșani, și am ajuns în Franța la vârsta de doi ani și jumătate. Cu ajutorul unor asociații formate de profesorii specializați, am învățat limba franceză, am urmat un cursul normal școlar, în ciuda gradului meu de surditate pe aproape 80-90%. Ei, au fost lângă mine de la grădinița pana la sfârșitul liceului. Dar, la gimnaziu, lucrurile au devenit mai grele. Adolescența e momentul în care privirea celorlalți devine o oglindă, uneori nemiloasă. Eram român, eram cu un handicap vizibil, eram fiu de preot. Iată trei motive suficiente pentru a fi marginalizat!

La 14 ani, s-au încercat intervenții chirurgicale pentru refacerea mandibulei. Când aveam 15 ani, tatăl meu a trecut la cele veșnice, în februarie 2015. A fost o lovitură pentru toată familia și programul intervențiilor au fost oprite. Am renunțat la dorința de a-mi „corecta” chipul. Am început să-l accept. A fost începutul unui alt drum: cel al împăcării cu mine însumi. Apoi a venit un dar neașteptat: un schimb școlar în Noua Zeelandă. Acolo, pentru prima dată, colegii nu m-au privit cu milă. Diferența nu îi speria. Eram pur și simplu un coleg. M-am întors transformat.

De atunci, mi-am continuat studiile, am trăit doi ani în Grecia, mi-am adâncit credința și implicarea în societate. Am revenit în Franța, am început o licență în limbi moderne aplicate in engleza si nea-greacă la Montpellier. Astăzi urmez un master în educație, după aproape zece ani petrecuți ca organizator si animator în taberele de vară cu adolescenți.

Nu vă spun toate acestea ca să-mi etalez experiențele, ci pentru a mărturisi că viața, chiar și cu piedici si răni, poate aduce roade. Și uneori sunt ceilalți cei care ne oglindesc cine am devenit. Vreau să vă împărtășesc câteva cuvinte pe care mi le-a scris recent un prieten foarte drag:

„Tu, care ai fost adesea exclus din cauza diferenței tale, ai devenit cel care creează un grup care nu exclude pe nimeni. Nu ceilalți. Tu. Și îmi dau seama că datorită ție m-am simțit văzut”

Aceste cuvinte m-au mișcat profund. Pentru că spun esențialul: fiecare viață poartă o frumusețe lăuntrică capabilă să transforme lumea din jur. Nu în ciuda rănilor sau prin absența dificultăților, ci prin ele. Și de aceea sunt astăzi aici, la Marșul pentru Viață. Ca să afirm că fiecare om contează, că fiecare viață merită să fie trăită.

Sunt conștient că mulți copii care sunt diagnosticați intrauterin cu sindromul pe care îl am și eu nu sunt lăsați să se nască. Ei devin victima a ceea ce se numește avort terapeutic – cu mențiunea că ceea ce li se întâmplă nu este o vindecare, ci pierderea vieții. Iertați-mă dacă vi se pare că îmi îndreptățesc viața mea, dar propria experiență a vieții mele – și v-am spus că am trecut prin multe dureri și mai multe bucurie – îmi arată că fiecare copil conceput trebuie lăsat dreptul să se nască și trebuie sprijinit în viață. Am fost născut și am fost și sunt încă astăzi sprijinit – sunt infinit de recunoscător pentru asta celor care mi-au dat posibilitatea să trăiesc și să înțeleg că sunt om ca ceilalți, chiar dacă am aceste diferențe faciale.

Așadar, cred din toată ființa mea că chiar și viața considerată prea fragilă, imperfectă sau „accidentală” merită trăită. Fiecare viață contează și fiecare om din jurul ei contează și poate contribui cu o privire plină de iubire fără judecare; iar împreună putem să îi oferim un spațiu pentru a exista și voce pentru a se exprima.

Vă mulțumesc.

Olimpia Galiberti: „Viața este un act de curaj, nu o idee politică”

Salutare București! Vă mulțumesc pentru primirea călduroasă în acest oraș frumos și printre domniile voastre. Astăzi, mai mult decât oricând, ne simțim ca un singur popor – România, Italia și Franța – reprezentăm noile generații europene care cred în NAȚIUNILE ce fac din VIAȚĂ fundamentul bunăstării oamenilor.

Împreună suntem bătăile inimii care vor schimba Istoria. Credeți și voi la fel?

Dragi prieteni români, istoria voastră, identitatea voastră este încă capabilă să determine viitorul poporului vostru. Prin venele voastre curge moștenirea celor care au îndurat invazii, dictaturi, foamete, lagăre de muncă forțată și exil. Voi sunteți cei care, în mijlocul tuturor acestor lucruri, nu au încetat să creadă, să iubească și să ajute. Când dictatura a încercat să vă stingă libertatea, familiile românești au păstrat adevărul în liniștea din casele lor, în educația copiilor și chiar în credință. Acesta este poporul român. Un popor care nu uită ce înseamnă să reziste pentru ceea ce contează cu adevărat: viața, libertatea și demnitatea persoanei umane.

Știți, VIAȚA ESTE UN ACT DE CURAJ, NU O IDEIE POLITICĂ.

Totul începe cu oameni ca noi care cred în revoluția vieții și într-o Românie:

Unde o fată însărcinată nu este niciodată lăsată singură.

Unde un copil, chiar dacă nu este perfect, este primit ca un dar.

Unde statul promovează și sprijină familia ca pilon al binelui comun.

Acestea nu sunt doar lucruri pe care ni le spunem unii altora, ci realități care marchează identitatea oamenilor, a familiilor și, prin urmare, a națiunilor.

Mulți au căzut în înșelăciunea avortului: libertatea cu prețul morții. Dar astăzi suntem aici să spunem că România nu va mai ceda acestui șantaj.

Vrem viață! Pentru toată lumea! Fără condiții!

În numele progresismului, se încearcă reducerea la tăcere a vocii celor care nu s-au născut încă, ignorând faptul că cea mai mare comoară a unui neam se află în pântecele mamei. Într-o lume în care este încă greu să auzi tunetul unei noi vieți ce se naște, suntem astăzi aici pentru a zice: noi suntem România care aude, suntem Europa care aude! Auzim bătăile inimii copilului în pântece. Auzim durerea mamei singure. Simțim responsabilitatea de a nu rămâne tăcuți. Noi suntem cei care nu vom privi în altă parte. Cei care rezistă prin puterea iubirii.

Dragi prieteni români, voi sunteți cei de la care restul Europei are ceva de învățat, și nu invers. Identitatea voastră ca oameni statornici vă face cei mai potriviți pentru a duce mai departe flacăra vieții. Și o veți face într-un mod cum nu s-a mai pomenit.

Dacă ne uităm la planurile acestei Europe, vedem riscul de a ceda compromisului: recunoașterea avortului ca drept fundamental european. Atunci voința noastră puțin va mai conta. Iar libertatea noastră – și cea a unui copil în pântece – foarte puțin va mai răsuna. O Europă care alege moartea nu este Europa noastră.

Astăzi avem un avantaj: revendicarea dreptului la viață pentru toată lumea – de la concepție până la moartea naturală. Nu există căi de mijloc când vine vorba despre dreptul mai absolut decât toate, dreptul la viață.

România a crezut în demnitatea umană chiar și în cele mai întunecate vremuri. Aceasta este moștenirea voastră. Nu vom permite astăzi, în numele progresului, ca inima voastră să se piardă. România nu se va preda. Și va rezista cu singura armă capabilă să depășească totul: iubirea, ajutorul, respectul și demnitatea.

Speranța României sunteți voi. Și știți oare care este cheia? Antrenamentul.

– Antrenați-vă pentru a fi o voce contra-culturală în școala și universitatea voastră

– Antrenați-vă să vorbiți și să vă asumați riscuri

– Antrenați-vă să fiți poate singuri împotriva tuturor

Elevul unui mare antrenor a spus odată:

– Cea mai mare teamă a noastră nu este că suntem inadecvați.

– Cea mai mare teamă a noastră este că suntem puternici peste măsură.

– Lumina noastră, nu întunericul nostru, este cea care ne sperie cel mai mult.

– Ne-am născut pentru a arăta gloria care este în noi.

– Nu este doar în unii dintre noi, ci este în noi toți.

– Dacă lăsăm lumina noastră să strălucească, le dăm în mod inconștient altor persoane permisiunea să facă la fel.

– De îndată ce ne eliberăm de frică, prezența noastră îi eliberează automat pe ceilalți.

– Uitați-vă la voi, sunteți noua Românie.

Este timpul să luați ștafeta celor care au venit înaintea voastră și să duceți mai departe misiunea de a face diferența.

Suntem aici spre a pune noile baze pentru România Vieții:

• Libertate
• Fără compromisuri
• Moștenire pentru generațiile viitoare

Dar începând de astăzi, veți începe să fiți antrenori pentru generația voastră.

Propuneți legi.

Vorbiți pentru cei mai slabi.

Expuneți-vă la cursurile, universitățile, locurile de muncă, instituțiile voastre.

Vorbiți pe rețelele de socializare.

Puneți la dispoziție fiecare talent pe care îl aveți pentru a hrăni această generație cu un alt aliment:

➡️ acela de a avea dragoste pentru viață și de a nu abandona niciodată pe nimeni.

România are nevoie de voi.

Antrenorul este pregătit:

S-ar putea să nu vadă imediat roadele. Știe că nu există căi ușoare. Dar știe că singura modalitate de a ajunge la succes este să joci corect și să nu te dai bătut.

„Da”-ul dumneavoastră va face diferența pentru această țară. Fiți antrenori curajoși. Fiți un exemplu.

Nu sunteți o națiune sterilă, ci o națiune care rezistă prin dragoste.

Mulțumesc, București!

Marie-Lys Pellissier: Conștientizăm urgența de a reda țărilor noastre iubirea și respectul către orice ființă umană”

Dragi prieteni pro-viață din România, MULȚUMESC! Mulțumesc că sunteți astăzi aici! Și mulțumesc că ați invitat Franța pentru a defila alături de voi.

După cum știți, țările noastre au o lungă și frumoasă istorie de prietenie. Dar astăzi, ceea ce ne reunește nu este un eveniment cultural, o alianță politică sau chiar un parteneriat economic. Nu, ci este cu mult mai mult de atât. Ceea ce leagă astăzi România, Italia și Franța, este dragostea de viață.

Dacă dumneavoastră sunteți aici, dacă noi suntem aici, este deoarece conștientizăm urgența de a reda țărilor noastre iubirea și respectul către orice ființă umană.

În Franța, deplângem peste 243.000 de avorturi în 2023; iar această cifră crește în fiecare an. Noi, așa-zisa țară a drepturilor omului, deținem recordul de avorturi din Uniunea Europeană, iar acest act este de acum înainte consacrat în constituția noastră. Dacă această realitate este o sursă de furie și de tristețe pentru noi, este și un stimulent care ne împinge să acționăm și să nu ne dăm bătuți niciodată.

Pentru că da, fiecare viață contează.

Dragi prieteni, aș fi putut să nu fiu cu voi astăzi. Nu din cauza unor probleme cu avionul sau care țin de program! Aș fi putut să nu fiu cu voi astăzi, dacă aș fi avut o altă mamă decât a mea, care ar fi făcut avort. Malformația mea trece adesea neobservată și totuși mamele se tem de ea și fac avorturi din cauza ei.

După ce m-am născut, mama m-a luat cu ea în vizită la o femeie care era însărcinată cu un copil cu aceeași malformație și care dorea să facă avort. Ei bine, când aceasta m-a văzut, a decis să-și păstreze copilul! Nu este minunat oare?

Fiecare viață contează, fiecare viață este unică, și fiecare dintre noi este dovada. Să lăsăm deci această șansă de trăi.

În Franța, am creat o tabără de pregătire pentru toți tinerii care doresc să se implice în promovarea respectului pentru viață. Încurajăm crearea centrelor pentru femeile însărcinate aflate în dificultate, a căilor de comunicare și a tuturor inițiativelor care favorizează primirea unei noi vieți și sprijinirea persoanelor vulnerabile.

Suntem o generație care se ridică, o generație plină de speranță, care vrea să aducă un mesaj de adevăr, de dreptate și de pace! Pentru că, după cum spunea Maica Tereza, avortul este cel mai mare distrugător al păcii. Deci, dacă vrei pace, apără viața!

Jérome Lejeune, marele genetician francez care a descoperit Trisomia 21, și care și-a consacrat viața apărării și tratării acestor acestor micuți cu probleme, spunea: „misiunea este imensă, dar și speranța asemenea”.

Și noi, la fel ca Jérôme Lejeune, știm să ne implicăm fiecare în funcție de mijloacele și de personalitatea noastră. În România aveți un proverb frumos: „Unde te-a semănat Dumnezeu, acolo trebuie să înflorești”.

Să înflorească fiecare acolo unde este: în familia sa, în meseria sa, în școala sa, în țara sa, și să mărturisească că viață merită să fie protejată!

Roch Mautin: „În Franța, precum și în România, tineretul pro-viață se mobilizează. Suntem aici pentru a oferi o alternativă, una a respectului și a susținerii femeilor însărcinate, familiilor, persoanelor vârstnice sau bolnave”

Dragi susținători ai vieții români, Este o onoare să fiu aici, la București, pentru a apăra viața alături de dumneavoastră. Ce bucurie să vezi că, peste granițe, mii de oameni își dau din timpul și energia lor pentru a se pune în slujba vieții și pentru a aduce o victorie adevărului.

Mișcarea pro-viață franceză vi se alătură pentru a aminti că fiecare viață contează, că fiecare viață merită protecție, că fiecare viață este un dar.

În Franța, din păcate, cultura morții se răspândește cu pași mari. Noi am înscris de curând avortul în constituția noastră, iar acum guvernul dorește să autorizeze eutanasierea. De prea multe ori, apar noi legi care vin să fragilizeze viața și să reducă la tăcere pe cei ce îndrăznesc să o apere.

Și, cu toate acestea, se ridică o suflare de speranță.

În Franța, precum și în România, tineretul pro-viață se mobilizează. Suntem aici pentru a oferi o alternativă, una a respectului și a susținerii femeilor însărcinate, familiilor, persoanelor vârstnice sau bolnave.

Suntem aici pentru a aminti că demnitatea umană nu se măsoară după utilitate, nici după orice alt criteriu, ci este un lucru de neatins.

Participăm astăzi la marș deoarece refuzăm să plecăm capul.

Deoarece credem într-un viitor în care viața va fi protejată în fiecare dintre țările noastre, în Europa și în lume, printr-o politică sănătoasă de familie.

Adevărul va triumfa.

Mulțumim României pentru devotamentul său. Vă mulțumim tuturor pentru curaj. Împreună, vom continua să apărăm viața cu adevăr, cu speranță și cu hotărâre. Trăiască viața!

Alexandra Nadane: „Câți părinți ajung în criză și nu găsesc pe nimeni care să spună: sunt alături de tine? Fiecare sprijin oferit la timp poate salva o lume întreagă”

Dragi prieteni, duminica trecută, în cadrul unui eveniment din Luna pentru Viață, un tânăr pe care-l cheamă – să zicem – Andrei mi-a spus: „Am și eu o mărturie, dar n-am avut curajul s-o spun până acum”.

Și a povestit cum, în urmă cu câțiva ani, un prieten de-al lui a intrat în criză de sarcină cu partenera lui. Nimeni din jurul lor nu i-a ajutat. Din contră, i-au încurajat să avorteze. Atunci, Andrei i-a spus simplu: „Nu se pune problema să faci avort. Te ajut eu”. Și, deși era pregătit să se implice financiar și logistic, n-a fost nevoie – pentru că Dumnezeu a deschis toate ușile. Copilul s-a născut, iar azi tatăl îi spune mereu: „Măi Andrei, copilul ăsta trăiește datorită ție!”.

Doi ani mai târziu, Andrei însuși a ajuns în fața unui test uriaș. Medicii i-au spus că al doilea copil al lui, încă în burtica mamei, nu are cerebel și că trebuie avortat. Toată lumea făcea presiuni asupra lor, soția era copleșită, dar el a spus: „Păstrăm copilul 100%. Voia lui Dumnezeu”. Și Dumnezeu chiar a lucrat: copilul s-a născut perfect sănătos.

Această poveste ne arată un adevăr simplu și profund: Fiecare om contează. Fiecare alegere pentru viață contează. Și fiecare sprijin oferit la timp poate salva o lume întreagă.

Dar oare câți „Andrei” există în România? Câți părinți ajung în criză și nu găsesc pe nimeni care să spună : sunt alături de tine?

De aceea, dragi prieteni, trebuie să înțelegem că susținerea vieții nu poate rămâne doar la nivel de reacție personală, de opinie, de sentimente! Avem nevoie de implicare pro-viață instituțională și profesionistă.

Iată cele trei direcții esențiale ale sprijinului pro-viață, din partea statului și a societății:

1. Constuirerea de Centre de sprijin pentru femei în criză de sarcină, cu specialiști pregătiți, care să ofere consiliere, sprijin medical, logistic, emoțional exact atunci când e nevoie.
2. Creșterea nivelului de conștientizare, astfel încât oamenii profesioniști din diferite domenii– medici, psihologi, asistenți sociali, preoți, juriști, profesori, terapeuți – să înțeleagă când mai profund ce înseamnă criza de  sarcină și să-și dezvolte empatia, grija și sprijinul față de femeile însărcinate și copiii pe care îi poartă.
3. Crearea unor asociații și instituții care construiesc programe de educare, informare și politici publice pro-viață, pentru ca România să nu mai fie o țară în care femeile în criză de sarcină sunt ignorate, ci o țară în care ele primesc ajutor.

Astăzi, când facem împreună acești pași la Marșul pentru Viață, haideți să nu ne oprim la gestul frumos de a participa la acest eveniment. Să plecăm cu convingerea că România are nevoie de o mișcare pro-viață matură, profesionistă și asumată, pe care noi o putem construi, împreună, încet dar sigur!

Pentru ca fiecare copil să poată fi iubit.

Pentru ca fiecare femeie să știe că nu e singură.

Pentru ca fiecare tată să știe că are sprijin.

Pentru ca fiecare viață să poată fi trăită.

Vă mulțumesc!

Teodora Diana Paul: „Știința ne spune că probabilitatea ca fiecare dintre noi să existăm este de 1 la 400 de trilioane. Este aproape un miracol că suntem aici”

Aș vrea să îmi încep discursul cu o întrebare:

Te-ai gândit vreodată: de ce exist?

Dacă v-aș spune că era aproape să nu existăm?

În realitate, nu cred că ne dăm seama cât de exactă și lipsită de întâmplare este existența noastră.

Știința ne spune că probabilitatea ca fiecare dintre noi să existăm, cu identitatea noastră distinctă, unică, este nici mai mult, nici mai puțin de 1 la 400 de trilioane. Cu alte cuvinte, este aproape un miracol că suntem aici.

Pentru a ilustra acest lucru, ne putem imagina următoarea scenă: pe fundul oceanului trăiește un peștișor. Dintr-o poziție necunoscută, arunci la întâmplare un colac de salvare pe suprafața oceanului. Care este probabilitatea ca acel peștișor să înoate spre suprafață și ajungă în interiorul acelui colac?

Am zice 0, dar nu e chiar 0. E tot numărul acela infim de mic pe care l-am zis mai înainte.

Este aceeași cu probabilitatea ca noi să existăm.

Peștișorul nu știu dacă iese, dar noi existăm!

Existăm așa cum ne știm, unici complet. Nimeni, nicicând, niciunde nu este identic cu noi. Această unicitate nu începe la 18 ani – maturitate, nici la 14 ani – când primim buletinul de identitate, nici la naștere – când sunt înscriși în registrele populației.

Nu, unicitatea noastră începe într-un moment anterior tuturor momentelor vieții noastre. Unicitatea noastră începe și ne definește din momentul concepției. De atunci trupul nostru  are un ADN unic, un cod care nu se va mai repeta niciodată în istorie. De atunci existăm ca suflet. De atunci începem să primim lucruri din afara noastră, care ne ajută să ne dezvoltăm, dar nu ne schimbă identitatea.

În burtica mamei suntem hrăniți, apoi ne hrănește la pieptul ei, apoi învățăm să ne hrănim singuri. Dar în nici un moment hrana nu ne transformă în oameni, ci ajută omul care suntem să se crească și să se dezvolte. La fel se întâmplă cu tot ce primim din exteriorul nostru.

Nimeni, niciodată nu se poate dezvolta singur. Nimeni, niciodată nu se poate apăra singur de ceea ce i-ar putea opri dezvoltarea. De aceea, nimeni, niciodată nu poate supraviețui singur.

Cel mai puternic om de planetă, oricare ar fi el, cel mai capabil om din lume, cel mai – cum vreți dumneavoastră – are nevoie de alți oameni pentru a trăi. Aceasta este o lege a existenței. Depindem de ceilalți ca să en dezvoltă, ca să fim apărați, ca să trăim. Și atunci, dacă noi, cei în viață, depindem de alții și alții ne ajută să trăim, de ce nu considerăm normal să dăm acest serviciu mai departe? De ce nu considerăm ciudat că celor mai vulnerabili dintre noi refuzăm să le oferim acest serviciu? Mai ales că nouă ni s-a oferit exact în momentele în care îl refuzăm lor?

Un copil nenăscut are nevoie de hrană, de apărare – la fel ca fiecare dintre noi. În lipsa lor, el va muri – ca fiecare dintre noi.

Dacă egoismul este motivul pentru care alegem să nu oferim unor copii nenăscuți sprijinul necesar vieții lor, aș zice că și din acest motiv, nu prea bun – egoismul – ar fi normal să le oferim sprijinul să îți continue viața.

Da, este infinit de nedrept să i se anuleze cuiva dreptul la viață de către oamenii care trăiesc pentru că alții i-au ajutat și îi ajută să trăiască.

Dar este infinit de nedrept și pentru toți cei care nu se vor mai bucura de existența lui unică. Începând cu părinții lui – și mai ales pe mama lui.

Este nedrept pentru toți cei care l-ar fi cunoscut, pentru cei cu care ar fi interacționat, pentru cei care l-ar fi ajutat și pentru cei pe care i-ar fi ajutat și bucurat.

Gândește-te la oamenii care ți-au influențat viața: frați, surori, prieteni, profesori. Ce ar fi fost dacă ei nu ar fi existat?

Fiecare om contează în mod unic.

Dacă v-a plăcut cum a cântat Mădălina Coca, să știți că nimeni, niciodată, nu a cântat, nu cânta și nu va cânta exact ca ea.

Dacă v-a emoționat ce a spus Nikolas, că știți că nicio persoană, și nicio persoană cu sindromul Treacher Collins – Franceschetti, nu a transmis, nu transmite și nu va transmite exact ce ne-a transmis el. Sensibilitatea lui, ca și a fiecăruia dintre noi, e unică. Dragostea lui de Dumnezeu e unică. Viața lui e un dar unic, absolut unic, ca viața fiecărui om.

Și atunci, de ce să nu alegem să sprijin așa cum au ales și aleg alții să sprijine viața noastră?

Mă îndemn și vă îndemn să avem curaj să CONTĂM.

Să avem DRAGOSTE să contăm atunci când e nevoie. O vorbă, un gest pot face diferența dintre viață și pierderea vieții.

Fiecare faptă contează.

Fiecare vorbă contează.

Fiecare gând și fiecare rugăciune contează.

Exist pentru că eu contez pentru alții și, în primul rând, contez pentru Dumnezeu. Exist pentru că alții contează pentru mine.